Aoristul în limba sârbă: trecutul viu, dintr-un singur cuvânt

Dacă ai învățat deja perfectul sârbesc (perfekat) — acel trecut din două bucăți, cu „sam" plus participiu — aoristul o să ți se pară aproape o ușurare: e un trecut dintr-un singur cuvânt. Fără verb auxiliar, fără participiu. Iei verbul (de obicei unul perfectiv, adică o acțiune dusă până la capăt) și îi lipești direct terminația. „Reče i ode." — într-o singură suflare ai spus: a spus ceva și a plecat. Ce ne place nouă, vorbitorilor de română, este că aoristul sârbesc seamănă la inimă cu perfectul nostru simplu, cel din „venii, văzui, învinsei". Nu degeaba vestita frază a lui Cezar sună în sârbă tot scurt și tăios: „Dođoh, videh, pobedih." — am venit, am văzut, am învins. Trei cuvinte, trei lovituri. Asta e senzația aoristului: o acțiune trecută, bruscă, unică și încheiată, atât de vie încât parcă se petrece sub ochii tăi. Cum se formează, concret? Radicalul verbului primește terminații speciale, iar acestea depind de cum se termină radicalul. După consoană terminațiile sunt: -oh, -e, -e, -osmo, -oste, -oše. După vocală sunt mai scurte: -h, -ø (nimic), -ø, -smo, -ste, -še. Hai să luăm verbul „reći" (a spune), pe care îl întâlnești la tot pasul: ja rekoh (eu am spus), ti reče (tu ai spus), on/ona reče (el/ea a spus), mi rekosmo (noi am spus), vi rekoste (voi ați spus), oni rekoše (ei au spus). Observă o capcană pe care o calcă aproape toți începătorii: persoana a doua și a treia singular sunt identice — „reče" înseamnă și „ai spus", și „a spus". Doar contextul le deosebește. Și încă o capcană, mai vicleană: forma „reče" arată ca un prezent, dar nu este. Când citești „Šta reče?" întrebarea înseamnă „Ce ai spus?", la trecut, nu „Ce spui?". Mintea ta de român o să vrea instinctiv să o citească la prezent — rezistă tentației. Și unde trăiește aoristul azi? Nu în vorbirea de zi cu zi pentru fapte mărunte — acolo sârbii folosesc perfekat. Trecutul cotidian se spune „Juče sam kupio hleb" (Ieri am cumpărat pâine), nu „Juče kupih hleb". A doua variantă sună literar, aproape solemn, nelalocul ei la piață. Aoristul însă înflorește în povestire: în naratiunea orală vie, în literatură, în epopeea populară, în expresiile fixe. Apare des când cineva istorisește cu năduf: „A ona meni reče..." (Și atunci ea îmi spune...) — folosit ca să te arunce direct în mijlocul scenei. E mai frecvent în sud și în Muntenegru, iar printre tineri retrăiește în mesaje, fiindcă e pur și simplu mai scurt de tastat. În vorbire poate marca și ceva tocmai întâmplat: „Ispadoše mi ključevi" — tocmai mi-au căzut cheile. Deci când alegi aorist și când perfekat? Regula simplă pentru un vorbitor de română: pentru trecutul obișnuit, neutru, mergi pe perfekat. Rezervă aoristul pentru momentele în care povestești ceva cu nerv, când vrei ca acțiunea să pară fulgerătoare și prezentă. Gândește-te la el ca la perfectul nostru simplu literar: îl înțelegi peste tot, îl recunoști imediat, dar nu îl presari la fiecare propoziție.